Tic-tac, tic-tac, trimestrul trei a sosit!

   Durerile persistau, emoțiile creșteau… Pentru că noi locuiam în Cipru, ne-am întors în țară să nasc, deoarece acolo o naştere atât naturală cât şi prin cezariană era cam cât e o naştere prin cezariană la noi la cel mai tare spital privat. La ultimul control pe care l-am efectuat în Cipru, doctora a constatat că Îngeraşului nu i se vedea bine un rinichi. Iar celălalt, prezenta o dilatație. După spusele ei, nu era un motiv de îngrijorare, bebe fiind în continuă dezvoltare, lua foarte bine în greutate, practic era în grafic şi nu aveam de ce să mă îngrijorez. Dar, mi-a recomandat ca la următorul control în România, să specific problema văzută de ea, şi să se investigheze mai bine.

Ajunsă în țară primul lucru a fost să mă duc la control. Doctorul meu din România m-a trimis la o super ecografistă, dna doctor Adriana Klein. Dânsa m-a asigurat că bebe e bine, să am încredere în ea. Cât despre dureri, nu puteam lua decât NoSpa, mi se mai recomandase să iau fier şi muult repaos la pat. Dar, cuuum să stau? Aveam atâtea de făcut. Am început redecorarea camerei noastre, care urma să devină şi camera lui bebe, am cumpărat pătuțul, căruciorul (musai landou+parte sport) şi muuulte hăinuțe. Eram atât de nerăbdătoare să cunosc mica minune care creștea în mine, atât de emoționată numai la gândul primei întâlniri cu EL! În fiecare seară vorbeam cu el și-l întrebam: ”Hai mami, nu vrei să vii mai repede? Nu ești și tu curios să o cunoști pe mami? Nu vrei să te joci FIFA cu tati?”. Așteptarea mă omora, dar numai gândul că îl voi avea în curând în brațe, mă liniștea.

La 28 de săptămâni micuțul meu încă nu se întorsese. Asta însemna că voi face cezariană. Doctorul meu mi-a spus să nu ne grăbim, se poate întoarce oricând, însă după ceva timp dna doctor Klein mi-a zis din start: “Iubire, ai 36 de săptămâni, grasul tău nu se mai întoarce sută-n mie! Cezariană scrie pe fundul tău!”. Asta e! Ce-i drept, aveam şi am în continuare, o maaare frică de naşterea naturală, aş fi preferat de mii de ori o cezariană.

   Pe la 37 de săptămâni au început contracțiile. Nu mai puteam pleca nicăieri fără soțul meu, mă mişcam greu şi îmi era teamă. Leneşul meu tot cu capul în sus era, aşa că am decis împreună cu doctorul meu să programăm operația după Crăciun, când aş fi împlinit 39 de săptămâni. Aşa am şi făcut! Pe 28 decembrie m-am prezentat cu soțul, mama şi bagajul la spital. Așteptarea luase sfârșit!